Adrian Grauenfels.
“Jurnalul Saptamani”
12.2016.
Prin 1950 la Chicago presa şi critica de artă declarau că expresionismul a ajuns atât de abstract încât “pictura a murit”. Timp de 22 de ani Mitch Becker îşi înscrie vocea între pictorii celebrii De Kooning, Rothko, Rivers. Atras de Israel emigrează în 1972. Îşi instalează în oraşul Hertzlia un atelier, iar pentru existenţă preda pictură.
Munca lui inspiră mase de studenţi, dar studioul de acasă rămâne o insulă izolată de arta modernă pe care o găseşte oribil de ortodoxă. Se specializează în pictura figurativă nealterată de curentele avangardiste, unele profund nihiliste, care erodau vechea şcoală clasică Betzalel.
Cariera lui Mitch acoperă 5 decade. Pictorul alege un drum anume – reconstrucţia picturii a cărui miez: narativul, imaginea şi actul de a picta în sine au fost anihilate de modernism. Derrida cheamă artele la deconstrucţie şi separare de analiza filosofică. Dar artiştii moderni preferau în loc de deconstrucţie – distrucţie ,distrugere, haos vizual în final. Despre maculatura produsă de critica anilor 70 Mitch declara: “Nu-s în stare să înţeleg despre ce naiba vorbesc”. După ani de experimentare a figurativului Mitch pare a fi încântat de spaţiul pictural, de pasiunea pentru culorile naturii, munca lui fiind total detaşată de cuvântul scris, descriptiv.
Pe când tânăr, Mitch se simţea obligat să se conformeze cerinţelor profesorilor săi care îl întrebau adesea “OK, ce ai vrut să spui aici? ” Mitch admite că era lipsit de curajul de a picta ce vede. Dar nu poate renunţa la pictură, se simte născut pentru ea. El propune o artă care spune o poveste, care prin simblouri şi culoare bucură ochiul. La început navighează de la pictura dinamică (Action Painting), agresivă şi plină de culori saturate, la o pictură mai calmă, detailată, care treptat face loc unei sensibilităţi prezente cândva la precedesorii săi. Pictura sa capătă claritate, prin trăsături precise de penel aplicate peste stropi de culoare.
În 1980, dialogul petelor de culoare devine un punct de plecare pentru o pictură figurativă asociată cu suprafeţe de lumină sau culoare.
Cu timpul, imaginile devin auto-analize, ale familiei, ale dorinţelor sau ale deciziilor sale. Pictura sa este la ani lumină distanţă de explicaţiile date artei sale. Devine obosit în a se plasa în centrul operei sale. Artistul ia o dramatică schimbare de direcţie. Renunţă la abstract în favoarea unui realism decupat din observaţia vizuală a lumii. Acum Mitch se grăbeşte. În 1989, la 50 de ani, redevine student, încercând să picteze oameni şi obiecte la scara lor naturală, cu tonuri şi umbre fidele.
Se concentrează asupra studioului său şi al obiectelor aflate în el: fructe, ţesături, modele plătite cu ora. Produce nuduri excelente.
Semnele care apar pe pânză capătă un alt înţeles. Punctul sau pata de culoare au un singur scop: să construiască o figură.
Modernismul rămâne prezent în dragostea pentru mediul plastic, în urmele bărbăteşti ale penelului pe ulei cât şi în conţinutul teoreteic cu care îşi tratează studenţii care vor afla că Vermeer şi Velasquez sunt “Marii Maeştrii ai abstractului, arhi-manipulatori ai spaţiului şi ai luminii, creatorii unor iluzii picturale prin uzul unor mijloace pur formale”. Procesul de auto re-educare a durat două decenii. La capătul acestei perioadei întâlnim un pictor matur care îşi ţine arta produsă acasă, departe de consumator şi critică. E detaşat de public, de audienţă.
Din ani 90 impune în studioul sau o viaţă spartană dedicându-se mixajului între tehnica avansată la care ajunsese cu temele care îl fascinau: viaţa sa, lumea în care trăim. Succesul implică să expui pictura lumii, în expoziţii sau galerii unde să fie văzută şi discutată în public.
Pictorul ratează copios această fază, spre marele nostru regret.
Răscumpărarea Tradiţiei – Două citate nepopulare din Derrida şi Kandinski, şi o aventură în jurul autoportretului lui Mitch Becker
Încep cu Jacques Derrida, îl invit să-mi fie aliat în lupta pentru apărarea tradiţiei realiste clasice în arta Israeliană. În ultima sa perioada de viaţă Mitch se ocupa exclusiv cu pictură realistă, abandonând stilul abstract. După părerea mea nu este vorba de o schimbare radicală de la un drum bătătorit ci o evoluţie continuă spre un realism care triumfa, aflat în culmea gloriei sale.. Derrida respinge conflictul dintre tradiţie şi avangardă. Epoca modernă permite dialogul artelor aflate la poli diametral opuşi. Derrida scrie în cartea sa “Pictura de după Post Modernism”: “Destul cu revolta avangardei contra realismului, e timp pentru existenţa tradiţiei alături de avangarde”.
Azi avangarda reprezintă o ideologie victorioasă, şi nu ne aşteptăm să arate “milă” teoriilor învinse. Ca şi în politică, aşa şi în arte. În ciuda acestei declaraţii, tradiţia rămâne mereu valabilă. O asemuim cu vinul vechi şi preţios. Nu poate fi produs instantaneu. O tradiţie nefolosită se dispersează rapid, va fi imposibil de refăcut ulterior.
În Ebraică termenul ”tradiţie” a fost în mod firesc, preluat de religie. Pe de o parte avem o tradiţie teologică bogată, bine dezvoltată, pe cealaltă parte o lipsă totală a unei arte vizuale. Există câteva exemple singulare de pictură evreiască, dar ele nu formează o tradiţie în sine.
Când spunem în ebraică: păzitorii tradiţiei, familie tradiţională, tradiţie evreiască etc ne referim exclusiv la tradiţia religioasă.
Interesant este că importante opere avangradiste au devenit cu timpul lucrări considerate tradiţionale.
Vasili Kandinsky scrie: “Nu există rău mai mare decât înţelegerea (descifrarea) artei”. Pare aiurea. Kandinsky continuă: “Spun aceasta datorită faptului că arta influenţează emoţia, ea poate acţiona numai prin emoţii”. Cartea sa numită “Spiritul în artă” a fost publicată în 1910. Azi, după ce am depăşit perioada artei conceptuale, generaţiei tinere este greu să digereze acest concept, arta este în esenţă o activitate mentală, spun ei. Ea poate trece neînţeleasă sau înţeleasă pe mai multe planuri, dar fără să adreseze stări emoţionale. Implicarea unei stări emoţionale cere un efort suplimentar: Emoţia trebuie întreţinută perpetuu.
Declar cu toată seriozitatea: Picturile nudurilor lui Mitch, pe fond auriu, cer spectatorului o implicare emoţională absolută aşa cum se întâmplă când ne delectăm cu muzică clasică.
Şi iată un amănunt picant. Mitch m-a rugat să execut o copie în ghips pentru faţa şi torso-ul lui. Recunosc că nu m-am entuziasmat de loc. E vorba de o muncă simplă de tehnician turnător în ghips, eu sunt sculptoriţă. Dar destinul a rezolvat problema, iată istoria întreagă:
În 1940 Basarabia a fost anexată Rusiei Sovietice. Părinţii mei locuiau în Bucureşti, tata avea o expoziţie la o galerie importantă. Artistul Moisei Gamburd a primit premiul Ministerului Culturii şi al Religiei. Pictura tatei a fost achiziţionată de Muzeul Naţional al României. Alte lucrări s-au vândut colecţionarilor, articole depre Moisei Gamburd au apărut în prima pagină a ziarelor vremii, pe spatele foii de ziar se putea citi despre trupele germane care înaintau spre Paris. Aşa se face că peste noapte părinţii mei s-au trezit în partea sovietică a graniţei cu România.
40 de ani mai târziu am aflat, în Israel, despre o familie de emigranţi din România care deţinea un tablou semnat de Gamburd, ei nu apreciau pictura şi era posibil să o recuperez.
Am călătorit la Kiriat Bialik şi iată că găsesc, ascuns după un dulap, un minunat portret prăfuit, ce se număra printre cele rătăcite. “Nu ni-l place, îl vindem cu 3000 dolari” a spus gazda. Vrem în schimb un peisaj din Jaffo, atâta costă ni s-a spus. Am înlemnit fără să mă pot ridica, de unde să scot 3000 de dolari?
M-am întors acasă şi am sunat pe Mitch. Vrei modelul din ghips? Ţi-l fac. A doua zi Mitch a sosit la studioul meu, până spre seară ghipsul era aproape gata. În schimbul ghipsului Mitch a pictat un peisaj din Jaffo pe care l-am schimbat contra portretului tatălui meu. Afacerea s-a terminat cu bine. Mitch a folosit ghipsul turnat într-o construcţie de toată frumuseţea care azi este parte din colecţia Schif. Portretul regăsit, semnat de Moisei Gamburd este expus la Galeria de Stat Tretiakov din Moscova.
(*) Conferinţă ţinută de Miriam Gamburd la Tel Aviv la Galeria Rotshild
Surse: Galeria Rotschild, Ariel Tsovel, Internet